— Ana…
— Nu.
Am început să mă plimb prin cameră cu Sofia în brațe.
— Spune-mi că nu vrei să spui ceea ce cred eu.
— Trebuie să verificăm.
— Vlad este fiul lui Adrian?
— Cred că da.
M-am așezat.
Dacă bunicul avea dreptate, Adrian era fratele mamei mele.
Iar Vlad era fiul lui.
Asta însemna că Vlad și cu mine eram veri primari.
Am simțit că mi se face rău.
— Nu se poate.
— Sper să mă înșel.
Mi-am scos telefonul.
Aveam încă zeci de fotografii cu Vlad.
Am deschis una și i-am întins telefonul bunicului.
N-a avut nevoie decât de câteva secunde.
Și-a dus mâna la gură.
— Seamănă foarte mult cu Adrian.
— Asta nu dovedește nimic.
— Nu.
M-am agățat de acel „nu”.
În aceeași după-amiază am sunat-o pe sora mamei mele, mătușa pe care o vedeam rar.
Am întrebat-o direct dacă mama avusese un frate pe nume Adrian.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Cine ți-a spus?
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Deci este adevărat.
— Ana…
— A avut un fiu?
Altă tăcere.
— Da.
— Cum îl cheamă?
Când mi-a spus numele, am închis ochii.
Vlad.
În seara aceea am încercat din nou numărul lui.
Tot închis.
I-am trimis un mesaj:
„Știu despre Adrian. Trebuie să vorbim. Avem o fetiță.”
Nu știam dacă îl va primi.
Nu știam nici măcar unde era.
Dar în dimineața următoare, telefonul meu a sunat de la un număr necunoscut.
— Ana?
Am recunoscut vocea imediat.
— Vlad.
N-a spus nimic.
Toată furia pe care o ținusem în mine luni întregi a ieșit dintr-odată.
— Unde ai fost? De ce ai dispărut?
— Mi-a fost frică.
— De copil?
— Nu.
A început să plângă.
Przeczytaj więcej, klikając przycisk ( DALEJ »» ) poniżej!
