În partea de jos a dulapului țineam o cutie de lemn.
Nu era ascunsă.
Nici nu avusesem de cine s-o ascund în ultimii trei ani.
Am tras ușa.
Cutia nu mai era.
Am început să scot lucrurile.
O pătură.
Două genți.
O cutie cu fotografii.
Nimic.
— Nu.
Am verificat din nou.
Știam că nu are rost.
În cutia aceea țineam verigheta mamei, o brățară subțire, cerceii ei, câteva fotografii și scrisorile pe care tata i le trimisese când făcea armata.
Mama murise cu șase ani înainte.
Uneori deschideam cutia numai ca să-i ating verigheta.
Am ieșit în hol.
— Unde este cutia mamei?
Viorica și-a ridicat sprâncenele.
— Ce cutie?
— Cutia de lemn din dulap.
— Nu știu.
— Cine a intrat aici?
— Ți-am spus că noi abia am venit.
Lăcătușul era încă pe palier.
— Eu nu am intrat în apartament, a spus repede. Vă spun de acum. Doamna m-a chemat pentru deschidere. Nici n-am terminat.
— Știu.
Am scos telefonul.
Viorica a făcut un pas spre mine.
— Pe cine suni?
Przeczytaj więcej, klikając przycisk ( DALEJ »» ) poniżej!
