Nu a fost ca în filme.
N-au venit patru mașini cu sirene.
Au venit doi polițiști.
Le-am spus ce găsisem.
Le-am arătat broasca, apartamentul și lucrurile lipsă.
Lăcătușul a explicat cine îl sunase și ce i se spusese.
Viorica a continuat să susțină că venise numai pentru bunurile fiului ei.
Cătălin a fost contactat.
A recunoscut că intrase și că luase mai multe obiecte despre care pretindea că îi aparținuseră.
În privința cutiei, a negat.
Acolo s-a terminat partea simplă.
Restul nu s-a rezolvat pe palier.
Am făcut ce mi s-a spus să fac: am declarat ce lipsea și am adunat ce puteam demonstra despre bunurile mele.
Pentru televizor aveam factura electronică.
Data era la opt luni după divorț.
Pentru cutia mamei nu aveam factură.
Aveam însă fotografii mai vechi în care apărea pe comoda mamei, înainte să moară.
Și aveam o fotografie făcută cu două săptămâni înainte, când îi trimisesem surorii mele o poză cu cerceii mamei. Cutia se vedea deschisă pe pat.
A doua zi m-a sunat Cătălin.
— Putem să terminăm prostia asta?
— Depinde ce înseamnă să o terminăm.
— Îți aduc televizorul.
— Și cutia.
— Ți-am spus că nu am luat-o.
— Atunci nu avem ce discuta.
— Camelia, nu mă împinge.
Am tăcut.
După trei ani încă știa exact ce cuvinte să folosească pentru ca eu să mă simt vinovată.
Numai că de data aceea n-au mai funcționat.
— Nu te împing nicăieri. Tu ai intrat în casa mea.
— A fost și casa mea.
— A fost.
— Unsprezece ani!
Przeczytaj więcej, klikając przycisk ( DALEJ »» ) poniżej!
