Am simțit ceva rece coborându-mi pe șira spinării.
— Eu nu ți-am spus că lipsește vreo cutie.
N-a răspuns.
— Cătălin?
— Nu știu despre ce vorbești.
— Atunci de ce ai întrebat “ce cutie”?
— Pentru că tu ai spus cutie.
Avea dreptate.
Nu era o dovadă.
Doar că îi cunoșteam vocea.
Unsprezece ani o ascultasem.
Știam când mințea.
— Unde ești?
— Nu te privește.
— Ai intrat în apartamentul meu fără să-mi spui, ai luat lucruri și acum mama ta este aici cu un lăcătuș ca să intre din nou.
— Mama s-a dus după ce am uitat eu.
— Ce ai uitat?
Pauză.
— Niște lucruri.
— Care?
— Camelia, termină.
— Nu.
A ridicat vocea.
— Crezi că numai pentru că apartamentul e pe numele tău tot ce a fost în el este al tău?
— Nu. Tocmai de aceea te întreb ce pretinzi că este al tău.
— Am băgat bani acolo unsprezece ani!
— Atunci îmi spui ce vrei și discutăm. Nu intri când sunt la serviciu.
— Cu tine nu se poate discuta.
M-am uitat la Viorica.
— Exact asta a spus și mama ta.
Am închis.
Przeczytaj więcej, klikając przycisk ( DALEJ »» ) poniżej!
